sunt nesimtit.
nu simt nimic.
nici compasiune, macar pentru mama care a fost foarte apropiata de sora ei mai mare.
astept sa vad cum va reactiona mama in zilele si saptamanile urmatoare.
avand in vedere ca de zece ani traieste si se descurca destul de bine si fara tata, nu ar trebui sa-mi fac griji.
cand a murit tata a fost tare ciudat.
luni pe la amiaza primesc telefon de la mama ca tata a fost dus cu salvarea la urgenta cu dureri in piept. toti ne-am gandit ca e infart si ma asteptam sa-i treaca si, cu regim si ingrijire sasi revina. stiu insa ca atunci am gandit asta si i-am spus Aidei (o colega cu care eram in relatii ceva mai bune) ca mi-e teama sa nu fie mai rau.
seara am mers la el la spital. era la terapie intensiva si am reusit sa vorbesc cu el putin. a fost ultima data cand l-am vazut in viata si oricat ma straduiesc, nu reusesc sa imi aduc aminte tot ce am vorbit atunci. stiu ca i-am spus ca de acum in colo trebuie sa-ri schimbe stilui de viata si regimul alimentar, i-am zis ca ar fi bine ca in final sa-mi iau si eu permisul de conducere. el cred ca mi-a spus ceva ca a vazut pe strada un tanar care semana cu mine si cred ca mi-a spus ca sunt un tip bine si ca am tot ce-mi trebuie ca sa reusesc in viata. nu mai stiu exact cum a zis, dar stiu ca a zis cumva, ca urmare a discutiei pe care o avusesem cu o zi in urma (duminica) ca sunt bine si ca pot sa fac orice sau cam asa ceva.
a doua zi am mers din nou la spital seara, inainte sa merg la sala, dar nu am indraznit sa intru in salon pentru ca era in afara orelor de vizita si nu am vreut sa-l derajez. nu stiam atunci ca el era la acea ora la fundeni si ca diagnosticul era altul: anevrism aortic.
miercuri am mers la servici dimineata. pe la amiaza ma suna mama sa-mi spuna ca nu mai este la floreasca ci la fundeni si ca este in operatie. am fugit cat am putut de repede la fundeni. am ajuns vreo ora mai tarziu si am astaptat cu mama pe un hol la sectia de chirugie.
nu mai stiu cat am stat dar la un moment dat am fost chemat sa stau de vorba cu doctorul. acesta mi-a spus direct ca tata a murit. pentru o secunda am avut sentimentul ciudat ca vorbeste de altcineva nu de tatal meu. mi-a explicat ce s-a intamplat.
mult dupa aceea am trait cu sentimentul de vinovatie ca nu am facut destul ca sa-l salvez. sunt convins ca rudele mele si azi considera ca l-am abandonat in spital.
in seara aceea am vorbit cu varul lui tata din austria, care este medic acolo si mi-a explicat ca odata produsa ruptura practic nu mai avea nicio sansa.
dupa ce am iesit de la doctor m-am hotarat pe loc sa-i spun mamei, direct, fara menajamente. primul lucru pe care mi l-a spus, inainte sa izbucneasc in lacrimi, a fost ‘ce ma fac eu fara tata’. noroc ca era acolo si sotia mea. am sprijinit-o amandoi. nu mai stiu ce s-a intamplat in seara aia.
eu nu am plans deloc atunci. in ziua inmormantarii am plans putin si am mai plans vreo sase luni mai tarziu, intr-o seara, in tramvai, cand ma intorceam de la birou, dupa ce intr-o anumita imprejurare in acea zi, mi-am amintit de tata.
la cateva zile dupa inmormantare am trecut cu mama prin lucurile lui si pot sa spun ca am incercat un sentiment foarte nefiresc, ca moartea a fost in acel moment cel mai bun lucru care i s-a intamplat. avea probleme cu banii, incerca tot felul de afaceri paguboase.
iar eu am ramas cu impresia ca m-am impact cu el si cu sentimentul ca sunt putin mai singur pe lume.
