Neputinţă

Azi am realizat că toată viaţa mea m-am lovit la fiecare pas de neputinţă. Nu neapărat a mea, ci a celor de jurul meu: neputinţa lor de a avea încredere în mine. De la tatăl meu, care îmi spunea mereu ca sunt un neisprăvit, la o cunoştinţă care, atunci cand ne-am mutat din Piatra Neamţ la Bucureşti, a profeţit ca nu o să mă descurc la şcoală şi în viaţă în ‘marele’ oraş, şi până la cineva foarte apropiat mie, care azi mi-a repetat aceleaşi lucruri: “eşti prea slab, … nu eşti în stare…”. Încercând să-i explic nepoatei mele că nu sunt aşa, am realizat că într-adevăr nu sunt aşa. Povestindu-i despre cum mi-am luat permisul de şofer, am realizat ca primii kilometrii la volanul maşinii mele, după 120 de ore de şcoală şi 3 instructori, şi felul în care m-am simţit atunci, puţin îngrijorat dar în acelaşi timp sigur pe mine, au însemnat ‘demonstraţia’ de care aveam nevoie ca să accept noţiunea că sunt ‘în stare’.