Neputinţă

Azi am realizat că toată viaţa mea m-am lovit la fiecare pas de neputinţă. Nu neapărat a mea, ci a celor de jurul meu: neputinţa lor de a avea încredere în mine. De la tatăl meu, care îmi spunea mereu ca sunt un neisprăvit, la o cunoştinţă care, atunci cand ne-am mutat din Piatra Neamţ la Bucureşti, a profeţit ca nu o să mă descurc la şcoală şi în viaţă în ‘marele’ oraş, şi până la cineva foarte apropiat mie, care azi mi-a repetat aceleaşi lucruri: “eşti prea slab, … nu eşti în stare…”. Încercând să-i explic nepoatei mele că nu sunt aşa, am realizat că într-adevăr nu sunt aşa. Povestindu-i despre cum mi-am luat permisul de şofer, am realizat ca primii kilometrii la volanul maşinii mele, după 120 de ore de şcoală şi 3 instructori, şi felul în care m-am simţit atunci, puţin îngrijorat dar în acelaşi timp sigur pe mine, au însemnat ‘demonstraţia’ de care aveam nevoie ca să accept noţiunea că sunt ‘în stare’.

This entry was posted in Uncategorized and tagged . Bookmark the permalink.